După o discuție despre rolul și manifestarea femininului în viața fiecăreia dintre noi, femeia din fața mea mă întreabă: “Cum?” Rămân perplexă. Ea continuă: “Cum fac să pun în practică toate aceste îndemnuri mărețe? Cum ies din cocon și cum îmi întind aripile? De unde știu că sunt măcar în cocon? Cum devin femeia încrezătoare, grațioasă, care și-a acceptat umbra? Unde în inima mea găsesc sursa libertății mele? Cum descopăr calea înapoi spre intuiția și spre feminitatea mea ca surse de putere? Și cum îmi cultiv curajul de a face față societății care reacționează la libertatea mea? Cum explic oamenilor din jur ce se întâmplă cu mine? Și ce mă fac dacă ei aleg să plece pentru că nu le place ceea ce devin? Cum scap de frica de singurătate?”
Mi-aș fi dorit în acel moment să am o singură frază care să-i răspundă la toate întrebările și să o ajute să facă instant schimbarea pe care și-o dorea, la fel cum iei o pastilă și te simți mai bine. Însă nu aveam cum să pun într-o pastilă ani de experiențe, trăiri și învățăminte și nici toate cărțile pe care le-am citit ca să-mi ofere ghidare și înțelegere. Într-un fel, asta ar fi însemnat să-i dau aceleași îndemnuri pe care le citește în fieare zi pe pagină. Ori schimbarea cere efort, răbdare și, mai ales, timp.
Sunt atâtea lucruri despre care aș fi vrut să-i spun, însă am hotărât că, pentru început, aș putea să-i vorbesc despre atașament.
Când vorbim despre atașament, ne referim atât la atașamentul față de oameni/ relații, dar și la cel față de obiecte, situații, trăiri, sentimente. Conștientizarea acestora duce la o mai bună înțelegere a ta și a reacțiilor și comportamentelor pe care le manifești. Primul atașament pe care îl dezvolți este cel față de mamă, apoi față de ambii părinți, iar până la vârsta de 3 ani, ți-ai dezvoltat deja o formă de atașament care îți va fi specifică până la conștientizarea acesteia ca adult și la dorința de schimbare, în cazul în care îți este necesară.
Însă, după cum spuneam, atașamentul se poate manifesta și față de situații, față de cum percepi tu schimbarea, dacă o vezi ca ceva benefic sau înspăimântător, cu ce asociezi lucrurile de care te atașezi și în ce masură te identifici cu anumite sentimente pe care le ai sau chiar cu dureri sau suferințe. Tindem să ne atașăm de tot ceea ce simțim că ne oferă un sentiment de siguranță, un comportament care a atras rezultate favorabile, o situatie cu care te-ai obișnuit, un om cu care te-ai obișnuit și pe care îl cunoști, un loc de muncă, o idee asupra lumii, un fel de a fi, etc și uiți că ești complexă și că doar schimbarea îți permite manifestarea complexitații în toată splendoarea ei. Este de ajuns să privești în jurul tău și, așa cum se arată în buddhism, observi că tot ceea ce există este supus schimbării. Natura în jurul nostru trece prin toate anotimpurile, schimbându-se, în fiecare an moare și în fiecare an renaște; omul se naște, crește, se transformă și moare. Chiar și ceea ce pare solid și de neschimbat este supus procesului de transformare, chiar dacă durează sute de ani până când, într-un final, ajunge într-o stare în care natura îl reprimește în sânul ei. Nimic nu este veșnic, iar noi încercăm să fixăm lucrurile. O muncă de Sisif care ne umbrește existența și ne fură bucuria de a fi. Pentru că, atunci când ai fixat lucrurile, îți dai seama că trăiești într-o stagnare, o senzație ca o mică moarte, un disconfort în care fericirea nu-și mai găsește locul. O rutină care, deși oferă confort, fură din bucuria de a trăi, de a experimenta, de a descoperi. Rutina este benefică – creierul nostru încearcă mereu să creeze pattern-uri după care poate funcționa, ca instinct de supraviețuire – dar numai până în punctul în care nu îi cazi pradă și, în loc, reușești să o folosești ca un instrument. Rutina, onorată în acest fel, devine catalizatorul schimbării.
Atașamentul despre care vorbeam este rezistența la schimbare, un fel de instinct de conservare care îți spune să rămâi în siguranța lucrului cunoscut, chiar dacă nu ți-e bine, pentru că, cine știe, dacă schimbi ceva, ar putea fi mai rău. Iată cum acționăm din frică. Uneori atașamentul față de o situație de viață sau de sănătate ne oferă identitate. Pune-ți întrebarea: “Cine sunt eu?” și urmărește cu atenție răspunsul pe care îl dai. Care sunt primele lucruri pe care le spui despre tine? Că ai funcția cutare? Că ești căsătorită de n ani, că ești mamă? Că ai avut o situație familială grea? Că ai o boală? Ceea ce răspunzi este lucrul cu care te identifici. Iar acum, pe lângă asta, mai gândește-te la înca 10 lucruri pe care sa le spui despre cine ești și observă în ce masură le manifești în viața de zi cu zi. Sau chiar în ce măsură îți dorești să le poți manifesta în viața de zi cu zi. Observă și motivele pentru care ele nu au loc. Îți spun de pe acum că dacă răspunsul tău este “nu am timp”, te minți singură. Timpul este o chestiune de prioritate. Dar despre asta vom vorbi într-un articol viitor.
Te invit să te gândești la toate aceste lucruri, iar dacă îți dorești să afli mai multe despre tipurile de atașament, pentru a-l putea identifica pe cel care te caracterizează, găsești mai multe detalii aici: http://ralix.ro/atasamentul-si-formele-lui-la-adulti/
De asemenea, dacă dorești să aprofundezi ca să înțelegi mai bine felul în care ne atașăm de situații și obiecte și despre cum dăm drumul acestor atașamente, îți recomand să citești: Puterea prezentului (The Power of now) de Eckhart Tolle.
Deoarece am atins doar o mică parte din ceea ce mi-aș fi dorit, promit să revin în curând și cu celelalte răspunsuri la întrebările de la începutul postării.
thesoularchitect 